ISTORIA CASTELULUI
1205–1235 | CAVALERII TEUTONI
În Evul Mediu timpuriu, când întreaga Europă se afla într-un proces de reorganizare politică și socială de masă, Transilvania a fost copleșită de valuri de migrație venite din imensele stepe asiatice. După formarea statului maghiar și creștinarea acestuia sub Regele Ștefan, în jurul anului 1003, suveranitatea maghiară a adoptat o politică de expansiune teritorială și de extindere a influenței politice asupra populațiilor vecine, inclusiv asupra spațiului carpato-danubian. În timpul domniei regelui Andrei al II-lea, influența coroanei maghiare a început să se răsfrângă asupra trecătorii sud-estice a Transilvaniei.
Această perioadă a coincis, pentru scurt timp, cu așezarea, de cealaltă parte a Carpaților, a unui popor migrator numit cumani. Invaziile necontenite ale cumanilor asupra sectorului transilvănean al Carpaților au constituit o preocupare majoră pentru suveranitatea maghiară. Regele Andrei al II-lea, în căutarea securității, s-a hotărât să formuleze un plan de apărare. Acesta a declanșat, la rândul său, cel mai controversat episod al istoriei transilvănene: dezbaterea privind posibila prezență a Cavalerilor Teutoni în regiunea sud-estică a Transilvaniei, pentru a asigura aplicarea politicilor maghiare în zonă. Din păcate, până în ziua de astăzi nu au fost descoperite dovezi suficiente care să confirme prezența cavalerilor în Țara Bârsei în perioada 1211–1225. Dacă acești cruciați ar fi fost prezenți în zonă, nu încape îndoială că ar fi exploatat avantajele sale geopolitice, deoarece Cheile Branului deveniseră o zonă strategică esențială pentru oricine dorea să obțină control militar asupra trecătorii.
Indiferent însă de prezența sau absența Cavalerilor Teutoni în sud-estul Transilvaniei, suveranitatea maghiară a înțeles importanța fortificării granițelor transilvănene. Coincidând cu începutul migrației germane în spațiul intracarpatic, coroana maghiară a dezvoltat o vastă rețea de fortificații. Nevoia de a construi asemenea fortificații a devenit imperativă, din rațiuni militare, mai ales în regiunile sudice ale Transilvaniei. Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XIV-lea și mijlocul secolului al XVI-lea a reprezentat, prin urmare, epoca cea mai prolifică din istoria Transilvaniei medievale în ceea ce privește construcția de fortificații. Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, suveranitatea maghiară a elaborat un plan de apărare mai sofisticat, care se baza pe fortificații interioare, în completarea celor aflate la granițele regatului.
1377–1388 | REGELE LUDOVIC I DE ANJOU A ORDONAT
CONSTRUCȚIA CETĂȚII BRAN
În timpul domniei lui Ludovic I de Anjou, coroana maghiară și-a continuat politica expansionistă în Balcani. Tot atunci, Țara Românească și Moldova s-au consolidat ca entități politice formale. Așteptările militare ridicate, izvorâte din aceste formări, au culminat cu o serie de confruntări între regele maghiar și Țara Românească. Strategia militară a regelui maghiar se baza în mare măsură pe fortificarea trecătorilor ce ofereau acces militar spre Țara Românească. Conflictele și neînțelegerile continue dintre Ludovic I de Anjou și Țara Românească l-au convins pe rege să aprobe un plan pentru construcția unei fortărețe la Bran.
Fortăreața Bran a fost ridicată atât din motive strategice, cât și economice. Scopul ei era de a intercepta drumul ce ducea spre Transilvania, inclusiv trecătoarea, și de a asigura protecția vămii maghiare.
La momentul întemeierii Fortăreței Bran, comerțul prin trecătoarea Bran era interzis. În schimb, schimburile comerciale s-au mutat în amonte, la Rufla Arbor (Rucăr). Pentru a obține ajutor în construirea fortăreței, Ludovic I de Anjou le-a promis locuitorilor Brașovului că vama va fi mutată la noua fortăreață pe care urmau să o ridice la Bran.
Pentru a-și atinge scopurile strategice, regele maghiar s-a sprijinit pe marile orașe transilvănene (Brașov, Sibiu și Bistrița), considerate capabile să contracareze tendințele de autonomie ale Transilvaniei. El a ordonat ridicarea unor fortărețe la Tălmaciu (1370) și la Bran (1377), cu scopul de a forma, alături de cetatea Severinului, un lanț defensiv pe granița sudică a Transilvaniei. De fapt, planul de a construi fortăreața de la Bran datează încă din 1364, potrivit unor documente recuperate din acea vreme.
Este important de menționat și un factor istoric major ce a contribuit la supraviețuirea Fortăreței în fața unor mari frământări: toate conflictele militare din trecătoarea Bran au fost confruntări regionale, secundare ca importanță, și, prin urmare, au implicat doar o utilizare moderată a forței armate.
De fiecare dată când o armată puternică din sud (de pildă, armata otomană) organiza o campanie împotriva vreunui stat central-european, precum Ungaria sau Austria, era ales un drum geografic mai favorabil ce traversa Peninsula Balcanică din Serbia spre Ungaria, pentru a evita trecătorile carpatice, recunoscute ca fiind extrem de problematice, chiar și pentru o armată numeroasă, precum cea otomană.
Intenția strategică a regelui maghiar de a ridica Fortăreața Bran a coincis cu voința locuitorilor Brașovului, dornici să își consolideze poziția geografică și economică în zonă, supraveghind ruta comercială care traversa trecătoarea. La 19 noiembrie 1377, a fost emis „certificatul de naștere” al Fortăreței Bran. Aceasta era descrisă ca un privilegiu acordat orașului Brașov de Ludovic I de Anjou, din regatul Zvolen (Slovacia).
Documentul preciza următoarele: locuitorii Brașovului, „de bunăvoie și nesiliți, cu generozitate și în unanimitate”, promiteau să construiască o „fortăreață nouă pe stânca lui Dietrich” (novum castrum in lapide Tydrici aedificare). Ea urma să fie ridicată „prin propriile lor eforturi”. De asemenea, erau obligați „să curețe pădurile de acolo, înalte și joase, după cum se considera potrivit; să niveleze terenul, să aducă și să asigure piatră, var și lemn, necesare pentru construcția fortăreței”. În plus, furnizau „zidari, pietrari și tâmplari, pe cheltuiala lor”.
La finalizarea construcției, fortăreața devenea proprietatea suveranității maghiare și era supravegheată de un castelan, numit de rege. Castelanul avea datoria de a forma o garnizoană, alcătuită din mercenari, arcași și balistari. Pentru „eforturile și cheltuielile” brașovenilor, le erau reînstituite drepturile asupra a treisprezece târguri din Țara Bârsei, „ca în vremurile de odinioară”. Acordul confirmă atât implicarea comunității brașovene în apărarea granițelor, cât și relațiile pozitive cu suveranitatea maghiară.
Remarcabil este faptul că, înainte de sfârșitul domniei lui Ludovic I de Anjou (înainte de moartea sa, în 1382), construcția fortăreței fusese finalizată. Rapiditatea ridicării acesteia, precum și interesul deosebit al regelui maghiar pentru regiune, s-au datorat complexității realităților politice ale epocii. Domnitorul Țării Românești, Vladislav Vlaicu, a desfășurat o politică ce, până la cucerirea Vidinului în 1368, era îndreptată împotriva intereselor maghiare din regiune. Competiția pentru influență a dus, cum era de așteptat, la o confruntare directă între cele două state medievale.
Potrivit unor istorici (precum Fotino), una dintre bătălii a avut loc la Bran. „Când Ludovic (regele Ungariei) a năvălit asupra lui Vladislav (domnitorul Țării Românești), s-a purtat o mare bătălie la Bran, cu victorie de partea românilor”.
În urma victoriei românești, Fortăreața Bran a primit în stăpânire un teritoriu ce includea mai multe sate din Țara Bârsei: Baciu, Cernatu, Satulung, Turcheș, Târlungeni, Zizin, Purcăreni, Crizbav, Apața, Zărnești și Tohan (ultimele două au rămas parte a teritoriului doar până în 1395). În calitate de proprietari ai teritoriului, administratorii fortăreței aveau dreptul de a folosi resursele acestuia, inclusiv pădurile, apele, terenurile de vânătoare și pescuit, fântânile și izlazurile comune.
Așa cum fusese planificat, amplasamentul fortăreței asigura dominația asupra pasului Bran, controlând una dintre cele mai importante căi de acces în Transilvania și amplificând semnificația militară a acesteia. Protecția trecătorii era asigurată de garnizoana fortăreței. În general, aceasta era compusă din mercenari: istoricul Ioan de Târnava amintește „detașamente englezești și balistari”. Numărul lor nu depășea, de obicei, 12–24 de oameni, deși, de pildă, în 1599 erau 40 de balistari, iar în 1658 erau 30. Misiunea lor principală era de a bloca inamicul în fața fortăreței până la sosirea ajutorului din Râșnov și Brașov.
Raportorul documentației a fost nobilul Johannes de Schafeneck, castelan al fortăreței Landskron, situată lângă Tălmaciu, ridicată pentru apărarea trecătorii Turnu Roșu.
1395–1406 | CETATEA BRAN SE AFLA ÎN POSESIA LUI SIGISMUND DE LUXEMBURG
Documentele referitoare la anii 1395, 1398 și 1406 arată în mod expres că Fortăreața Bran (și, implicit, teritoriul din jurul acesteia) se afla în posesia regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Cea mai evidentă dovadă pare să fie chiar prezența regelui maghiar la Bran în anul 1395. Se presupune că regele a folosit fortăreața în timpul unei invazii în Țara Românească, când l-a îndepărtat pe Vlad Uzurpatorul, pretendent la tronul țării, aflat în opoziție cu Mircea cel Bătrân, aliat al lui Sigismund de Luxemburg.
Ocuparea orașului Adrianopol de către turci, în 1354, a precedat cucerirea Peninsulei Balcanice de către Imperiul Otoman, care, până la sfârșitul secolului al XIV-lea, se întinsese până la Dunăre. Imminenta amenințare otomană, care plana asupra locuitorilor de la nord de Dunăre, a determinat cristalizarea unui interes comun între populațiile creștine ale regiunii.
Prima incursiune de jaf a turcilor în Transilvania, în 1394, împreună cu victoria voievodului muntean Mircea cel Bătrân la Rovine, în 1395, au încurajat din nou consolidarea legăturii dintre cele două țări vecine, Ungaria și Țara Românească.
Conducătorii celor două țări s-au întâlnit la Brașov în primăvara anului 1395 (la 7 martie) și au stabilit un Tratat de Alianță. Tratatul se baza, cel mai probabil, pe principiile vasalității specifice epocii, construite pe relațiile ierarhice piramidale ale Evului Mediu. El îl consfințea pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg ca „Senior”, iar pe domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, ca „Vasal”. De asemenea, tratatul stabilea obligațiile celor două părți în cazul unei invazii otomane.
Este foarte posibil ca acest tratat să fi fost semnat la o dată ulterioară, în timpul asediului vechii administrații a Brașovului, situată în spatele actualului „Hotel Aro”. Tratatul recunoștea, de asemenea, stăpânirea domnitorului muntean asupra unor teritorii de dincolo de Carpați: Severin, Amlaș și Făgăraș (Mzrcha voivoda Transalpinus dux de Fuguras et banus de Zeurine). După semnarea Tratatului de la Brașov, unii cercetători atribuie stăpânirea asupra Fortăreței Bran domnitorului Mircea cel Bătrân. Din păcate, nici documentul datat 7 martie 1395, nici cel din 1406, semnat la Severin, nu conțin vreo referire la acordarea acestui drept către domnitorul muntean.
1412–1418 | STĂPÂNIREA CETĂȚII DE CĂTRE MIRCEA CEL BĂTRÂN
Prima confirmare documentară că Fortăreața Bran se afla „în alte mâini” nu apare decât în anul 1412. Acest fapt ne conduce la concluzia că, începând cu 1412, natura stăpânirii lui Mircea cel Bătrân asupra fortăreței era limitată la drepturile de folosință și de exploatare (dominium utile), și nu la un drept de proprietate deplin, în concordanță cu relația de vasalitate dintre cei doi conducători. În perioada ocupării și utilizării Fortăreței Bran de către domnitorul muntean, a fost ridicat un punct vamal în apropierea cetății. Se percepeau 3 bani „de la călăreții ce treceau prin Turciu (Bran)” și 1 ban de la „pietoni.”
O dovadă a acestui fapt se găsește în documentul emis în 1412 de voievodul Transilvaniei, Stibor de Stiboricz, care făcea referire la relocarea punctului vamal, deoarece taxa era colectată inițial la Törcz (în Brașov). La 6 august 1416, Bran era menționat ca punct vamal al Țării Românești într-un document emis de domnitorul Mircea cel Bătrân, prin care erau confirmate privilegiile acordate de predecesorii săi negustorilor brașoveni. Tot în acest document, Bran este menționat pentru prima dată sub denumirea de „Turcu,” nume derivat, cel mai probabil, de la râul Turcu, care străbate Branul.
O altă dovadă solidă ce sprijină ipoteza că fortăreața se afla în mâinile muntenilor se găsește în documentul emis de Sigismund de Luxemburg la Casovia, la 7 iulie 1419, care menționa că Mircea cel Bătrân și fiul său — cărora li se acordase doar dreptul de a numi castelanii — l-au nemulțumit pe rege, întrucât castelanii numiți de ei comiseseră diverse abuzuri în colectarea taxelor vamale și în reglementarea mărfurilor aduse la vamă de locuitorii Brașovului. Problemele apăruseră însă ceva mai devreme, când domnitorul muntean îi numise pe prepozi, cu consimțământul regelui, în 1412. Consulul secuilor, Mihail, a îndepărtat de fapt prepozitul din structura administrativă a fortăreței la începutul anului 1419.
1421–1440 | CAMPANIILE DE CUCERIRE ALE TURCILOR
În ciuda faptului că Fortăreața Bran era menționată în 1421 printre posesiunile domnitorilor Țării Românești, atât în documentele emise de domnitorul Radu Prasnaglava, cât și în cele emise de domnitorul Dan al II-lea în 1422, se pare că, după moartea lui Mircea cel Bătrân în 1418, Sigismund de Luxemburg a dispus o serie de măsuri defensive în cetate. Acestea erau necesare într-o perioadă de instabilitate politică în Țara Românească, ce preceda iminentul atac otoman.
Conștient de importanța trecătorii Branului și de capacitatea limitată a domnitorului muntean de a răspunde amenințării războiului, Sigismund de Luxemburg a retras controlul succesorului imediat al lui Mircea cel Bătrân asupra Fortăreței Bran. Se pare că, în 1427, regele maghiar a poposit pentru scurt timp la Bran, pentru a inspecta personal fortificațiile, ca răspuns la amenințarea otomană din ce în ce mai mare. Cu această ocazie, autoritatea asupra Fortăreței Bran a fost transferată secuilor.
Atenția deosebită pe care suveranitatea maghiară a acordat-o acestei trecători de graniță s-a dovedit pe deplin justificată. La scurt timp după aceea, în vara anului 1432, a fost organizată o expediție de proporții în Țara Românească, însoțită de o incursiune de jaf în Țara Bârsei. Ambele ar fi trecut prin trecătoarea Branului. Domnitorul muntean de atunci, Alexandru Aldea, a recunoscut suzeranitatea otomană și chiar a participat la jaful otoman asupra Țării Bârsei. La scurt timp, în 1436, turcii au întreprins o nouă incursiune de jaf în zonă.
1441–1448 | IANCU DE HUNEDOARA A ÎNVINS ARMATA OTOMANĂ LA BRAN
Vara anului 1438 (iunie–iulie) a adus cu sine o campanie militară otomană în Transilvania, o adevărată campanie de cucerire, la care se pare că a participat chiar sultanul otoman. Armata otomană a pătruns în Transilvania prin Severin, zdrobind orice rezistență locală întâlnită. A înaintat prin valea Sebeșului și apoi a prădat Mediașul și Sighișoara. Deși armata otomană nu a reușit să cucerească Sibiul și Brașovul, a devastat satele din Țara Bârsei. În cele din urmă, turcii s-au întors în Țara Românească prin trecătoarea Branului, aducând numeroși robi și încărcați cu prăzi. Campania a lăsat urme adânci în rândul locuitorilor Brașovului și i-a determinat să întărească fortificațiile cetății și ale trecătorii Branului, pentru a putea rezista unor viitoare invazii. Acest lucru s-a făcut pe cheltuiala lor, deși fortăreața nu le aparținea.
Voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, a înfrânt o divizie a armatei otomane în anii 1441–1442 chiar la zidurile Fortăreței Bran. În timpul domniei sale ca voievod, funcția de consul al secuilor a fost unită cu cea de voievod al Transilvaniei, astfel că Iancu a deținut ambele funcții. Cum una dintre principalele atribuții ale consulului secuilor era apărarea granițelor estice ale Principatului Transilvaniei, după unirea celor două funcții, apărarea granițelor de est a devenit responsabilitatea lui Iancu de Hunedoara. Acesta a evaluat corect poziția Fortăreței Bran ca punct strategic în această zonă a Transilvaniei și i-a acordat atenția cuvenită. Această epocă poate fi caracterizată drept apogeul strategic și militar al Fortăreței Bran. În această perioadă, castelanii Branului au deținut, pentru scurte intervale, funcțiile de vice-consul al secuilor și chiar de voievod al Transilvaniei. Tot atunci s-au desfășurat proiecte de fortificare pe latura de nord a cetății și s-a construit Turnul de Est, care includea o parte din vechea galerie.
În 1448, în calitate de regent al Ungariei, Iancu de Hunedoara l-a numit pe Nicolaus de Bizere castelan al Fortăreței Bran pentru o perioadă de 10 ani. Se spune că acesta a fost un nobil român din Banat, cunoscut sub numele de Nicolae de Bizere.
1441–1448 | IANCU DE HUNEDOARA A ÎNVINS ARMATA OTOMANĂ LA BRAN
Figura remarcabilă a domnitorului muntean Vlad Țepeș (Vlad Drăculea), fiul lui Vlad Dracul, nu pare, însă, să fi avut un rol semnificativ în istoria Cetății Bran. Legătura dintre Vlad Țepeș și cetate a fost realizată mult mai târziu și are foarte puțin de-a face cu faptele istorice ale domnitorului muntean. Ea se sprijină, mai degrabă, pe stilul său de viață, pe care istoria l-a învăluit constant în mister și legendă.
Singurele fapte verificabile despre această legătură sunt rezultatul indirect al demersurilor de politică externă ale lui Vlad Țepeș, în cadrul cărora relațiile cu Transilvania și Ungaria sunt deosebit de importante.
Încă de la începutul primei sale domnii, în 1448, Vlad Țepeș a intrat în conflict cu negustorii brașoveni, fapt consemnat în scrisoarea adresată acestora la 31 octombrie 1448, transmisă prin Bran. Acest conflict avea să dureze pe toată perioada domniei sale și, după moartea lui, consecințele sale aveau să atingă proporții considerabile.
Neînțelegerile s-au datorat parțial regimului economic protecționist impus de Vlad Țepeș. Principalele victime ale acestui regim au fost negustorii transilvăneni, în special cei din Brașov. Totodată, tensiunile s-au amplificat din cauza atitudinii ostile a brașovenilor față de domnitorul muntean, manifestată printr-o politică permanentă de sprijinire a altor pretendenți la tronul Țării Românești.
În timpul celei de-a doua domnii, Vlad Țepeș a încercat încă să urmeze politica bunicului său, Mircea cel Bătrân, aceea de a câștiga favoarea regelui maghiar prin semnarea unui tratat prin care domnitorul muntean recunoștea suzeranitatea regelui asupra Țării Românești. Rațiunea principală a semnării tratatului era, evident, sprijinul pe care Vlad îl putea obține în politica sa antiotomană. Astfel, la câteva săptămâni de la începutul celei de-a doua domnii, Vlad a trecut prin trecătoarea Branului spre Brașov pentru a se întâlni cu regele maghiar Ladislau Postumul și a semna tratatul. Acesta includea și un acord concret între Vlad Țepeș și negustorii brașoveni, potrivit căruia cele două părți se angajau să își acorde sprijin în cazul unui atac otoman. Totuși, la scurt timp după semnarea tratatului, transilvănenii și-au încălcat înțelegerea cu domnitorul muntean, oferind adăpost diverșilor pretendenți la tronul Țării Românești. Aceasta a agravat relațiile deja tensionate dintre Transilvania și Țara Românească. Din acel moment, Vlad a început o serie de incursiuni, în special asupra orașelor Brașov și Sibiu, sub pretextul unor campanii de „pedepsire”, cum a fost cea din 1459. La întoarcerea din această expediție, domnitorul muntean s-ar fi retras în Țara Românească prin Bran, unde „nu [era] nicio piedică”.
În 1460, Vlad Țepeș a pătruns în Țara Bârsei prin trecătoarea Branului, „atacând sate, cetăți și orașe”, arzând recolte și trăgând în țeapă prizonieri lângă Capela Sfântul Iacob din Brașov. În timpul raidului din 1460, domnitorul muntean a reușit în cele din urmă să înfrângă trupele unui rival, Dan al III-lea. În urma acestei victorii, a fost semnat un nou tratat de pace între Vlad Țepeș și locuitorii Brașovului.
În toamna anului 1462, amenințarea otomană a început să se resimtă mai intens, atunci când Vlad Țepeș, alături de o parte a armatei sale, a fost nevoit să se retragă în Transilvania, spre Brașov, prin trecătoarea Branului. La Brașov, Vlad s-a întâlnit cu regele maghiar Matei Corvin. Întâlnirea nu s-a finalizat însă cu un tratat de alianță. La scurt timp după aceea, potrivit savantului italian Antonio Bonfini (istoricul oficial al regelui maghiar), relațiile dintre cei doi conducători s-au deteriorat, deși motivele rămân necunoscute. Vlad Țepeș a fost atunci arestat la ordinul lui Matei Corvin. Este probabil că decizia regelui s-a bazat pe scrisori defăimătoare trimise de brașoveni, în care domnitorul muntean era acuzat că ar fi colaborat cu turcii.
În 1476, după paisprezece ani de detenție, atât la Visegrád, cât și la Pesta, Vlad Țepeș a fost eliberat la insistențele lui Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei. Cu sprijin transilvănean și moldovean, Vlad Țepeș a ajuns din nou în Țara Românească, trecând iarăși prin Bran, hotărât să-și recucerească tronul. A reușit, în urma unei bătălii lângă București, însă nu s-a bucurat de o domnie îndelungată, căci la scurt timp după reinstalarea sa a murit într-o confruntare cu un alt pretendent la tronul Țării Românești.
1441–1448 | IANCU DE HUNEDOARA A ÎNVINS ARMATA OTOMANĂ LA BRAN
În perioada în care Fortăreața Bran se afla sub autoritatea voievodului muntean, castelanii au comis numeroase abuzuri de putere, în special în ceea ce privea reglementarea mărfurilor. Aceste abuzuri i-au afectat direct pe negustorii brașoveni, însă numeroasele lor plângeri nu au dus la rezultatul dorit. În 1458, situația a devenit atât de disperată încât locuitorii Brașovului au început să recurgă la măsuri radicale, preluând fortăreața cu forța și închizându-l pe castelan.
Doi ani mai târziu, în 1460, regele maghiar Matei Corvin a ordonat orașului Brașov, conform documentelor recuperate din acea vreme, să livreze provizii de hrană către cetățile regale Bran, Piatra Craiului (Kyralkew) și Hălchiu, în valoare de 100 de florini.
În 1476, potrivit unui document redactat de voievodul Transilvaniei, Ioan Pongrács de Dindeleag, adresat brașovenilor și prin care le cerea ajutorul pentru renovarea Fortăreței Bran, Bran își pierduse temporar domeniile. Veniturile proveneau, așadar, doar din taxele colectate de la traficul comercial care trecea prin trecătoare. În 1479, voievodul Transilvaniei, Petru Geréb de Vingard, a cerut brașovenilor, în două rânduri, să trimită provizii de hrană pentru garnizoana Fortăreței Bran. Într-un alt document din 1483, orașul Brașov a fost obligat să trimită zece călăreți la Fortăreața Bran, necesari pentru paza cetății și pentru a acționa ca mesageri.
Relațiile dintre castelani și brașoveni s-au deteriorat din nou în 1485, când aceștia din urmă au făcut presiuni pentru destituirea castelanului. Abuzurile continue de putere ale castelanilor erau dublate de pretențiile nesfârșite ale voievodului Transilvaniei, care cerea contribuția Brașovului la întreținerea Fortăreței Bran. Pentru locuitorii Brașovului, acestea au reprezentat o sursă constantă de nemulțumire.
Anul 1486 a marcat prima dată când a fost conceput un plan ce prevedea includerea Fortăreței Bran în domeniul Brașovului. Acest plan ar fi oferit o soluție tensiunilor acumulate în zonă, mai ales pentru că ar fi evidențiat interdependența dintre dezvoltarea orașului Brașov și volumul traficului comercial prin trecătoarea Branului. Totuși, planul a eșuat din cauza prejudecății vremii, potrivit căreia doar nobilii regelui trebuiau numiți castelani. Dependența fortăreței de orașul Brașov era, cu toate acestea, în continuă creștere.
1211-1918
FORTĂREAȚA BRAN
1211 - 1918
PASUL BRAN
Povestea sa a fost caracterizată de două componente majore: rutele comerciale ale răscrucii sale și invaziile militare recurente care le-au folosit.
Pasul Bran, unul dintre cele mai importante pasaje trans-carpatice, a avut o istorie dinamică. Povestea sa a fost caracterizată de două aspecte fundamentale: cel comercial, ca intersecție a unor rute importante și cel militar, determinat de invaziile recurente care utilizau aceste rute.
Un amfiteatru natural, apărat la est de Munţii Bucegi şi la vest de Masivul Piatra Craiului, Pasul Bran a oferit, datorită formei sale concave, o panoramă largă, atât înspre Țara Bârsei, cât şi spre valea şi dealurile din Moeciu.
1497–1521 | CETATEA BRAN ÎN MÂINILE LOCUITORILOR BRAȘOVULUI
În 1497, o inițiativă a senatorilor brașoveni Bartholomeus Schunckebunck și Petrus Goldschmid, menită să rezolve problema, a fost înaintată curții regale și a devenit destul de influentă. Inițiativa, precum și situația internă defavorabilă regelui maghiar Vladislav al II-lea Jagiello, întrucât vistieria regală era aproape goală, i-au determinat pe brașoveni să preia în administrare Cetatea Bran și domeniul acesteia pentru zece ani, în schimbul unui împrumut de 1000 de florini.
Locuitorii Brașovului urmau să întrețină cetatea în condiții optime, să o păzească și să o fortifice pe cheltuiala lor. Dacă, după zece ani, regele ar fi revendicat cetatea, trebuia să restituie împrumutul brașovenilor. În caz contrar, cetatea avea să rămână „pentru totdeauna” în mâinile brașovenilor (perpetuo duximus dandum et annectendum). Acordul a fost sancționat printr-un tratat emis la 1 ianuarie 1498 de regele maghiar.
La 4 decembrie 1498, regele maghiar a reînnoit tratatul, cu câteva amendamente. Pentru o sumă suplimentară de 2000 de florini, regele a fost de acord să încredințeze cetatea locuitorilor Brașovului, de această dată folosind un limbaj mai precis, pentru o perioadă de zece ani. Dacă regele nu rambursa împrumutul, cetatea rămânea în posesia Brașovului.
În 1500, regele maghiar a acordat brașovenilor veniturile obținute din taxele pe sare de la Feldioara și i-a cerut voievodului Transilvaniei să nu mai exercite jurisdicția asupra țăranilor de pe domeniul Branului. Când termenul de zece ani a expirat, la 2 ianuarie 1508, regele Vladislav al II-lea Jagiello nu doar că nu a restituit împrumutul, ci a cerut un nou împrumut de 2000 de florini, gajând cetatea Brașovului pentru încă zece ani. După o vreme, regele a mai cerut încă 1300 de florini, astfel încât datoria sa față de orașul Brașov a ajuns la suma de 6300 de florini până în 1513.
Potrivit documentelor din acea perioadă, încă din 1504, orașul Brașov era autorizat să numească castelanii Cetății Bran. În 1508, regele maghiar a exclus cetatea Branului de sub jurisdicția voievodului Transilvaniei pentru 25 de ani, ceea ce reprezenta durata cumulată a gajărilor repetate ale cetății. După expirarea celor 25 de ani, regele nu a mai restituit împrumuturile brașovenilor, acordându-le astfel, în mod permanent, stăpânirea cetății.
Odată cu administrarea Cetății Bran de către orașul Brașov, Branul a început să prospere. Veniturile cetății au crescut considerabil. Acestea proveneau din mai multe surse: veniturile morarilor, câștigurile din vânzarea piperului, veniturile din băuturile vândute în cetate, veniturile obținute din punctul vamal al cetății (iadula castri), amenzile aplicate de judecătorii Brașovului și ai districtului, taxa pentru oi, veniturile provenite de la țiganii districtului, câștigurile din cânepă, veniturile obținute din stupinele domeniului, taxa pentru porci, chiriile de pe domeniu, taxele percepute de vigesimatori pentru slujitorii cetății, pe lângă veniturile din taxele pe sare de la Feldioara.
Aceste venituri le-au permis locuitorilor să inițieze proiecte de construcție și fortificare a cetății. Turnul de Est a fost dublat ca dimensiuni folosind pergament de împletitură (material de căptușire), loggia interioară a fost amenajată, iar zidul de incintă a fost înălțat, creând astfel două rânduri de metereze: unele inferioare pentru artilerie și unele superioare, pe linia de pază, pentru arme ușoare. Turnul central, temnița și coloanele cu brațe duble au fost de asemenea ridicate în timpul acestor renovări, iar șindrila care acoperea acoperișurile a fost înlocuită cu țiglă.
Rolul cetății s-a schimbat considerabil în această perioadă; funcția sa militară a fost înlocuită de roluri administrative și politice. Aceste transformări au fost motivate și de realitățile militare ale vremii. Pentru armatele epocii, turnul impunător, ca principală armă de artilerie, făcea aproape inutile fortificațiile concepute pentru a rezista asediilor.
1522–1526 | CUCERIREA REGATULUI UNGARIEI DE CĂTRE OTOMANI
Climatul politic din Europa de Sud-Est era marcat de puternice tensiuni la începutul secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman se afla la apogeul puterii și expansiunii sale; coroanele poloneză și maghiară se aflau într-un declin sever; iar rolurile din ce în ce mai pregnante ale Rusiei și Austriei deveneau tot mai evidente.
Aceste schimbări geopolitice au afectat și țările române, în special zona sud-estică a Transilvaniei și Cetatea Bran. Cele trei provincii erau nevoite să își unească forțele pentru a face față noii situații. În urma mai multor conflicte cu turcii, la începutul anului 1522, domnitorul muntean Radu de la Afumați a fost constrâns să se retragă în Transilvania prin trecătoarea Branului pentru a cere ajutor voievodului transilvănean.
În vara aceluiași an, Radu de la Afumați, alături de trupele lui Ioan Zapolya, a trecut granița spre Țara Românească prin Bran, obținând o victorie împotriva trupelor otomane aflate acolo. Totuși, succesul a fost de scurtă durată, deoarece, în confruntările ulterioare, domnitorul muntean a fost din nou nevoit să se retragă în Transilvania. În toamna anului 1522 (octombrie–noiembrie), însuși voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, l-a însoțit pe Radu de la Afumați prin trecătoarea Branului într-o campanie militară de izgonire a turcilor din Țara Românească. Campania s-a încheiat cu victoria decisivă a trupelor transilvăno-muntene, la Rucăr.
Anul 1526 a adus un climat politic și mai tensionat pentru Europa de Sud-Est. Maghiarii au fost înfrânți la Mohács, iar turcii au ocupat o mare parte a Ungariei. Acest context a amplificat lupta pentru tronul Ungariei dintre voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, și Ferdinand de Habsburg, arhiducele Austriei. Țările Române, și implicit trecătoarea Branului, au jucat un rol semnificativ în acest conflict. În 1529, Moise Vodă, domnitor muntean și presupus partizan al lui Ferdinand, a trecut prin Bran și a asediat cetatea pentru câteva săptămâni, fără succes. În acea perioadă, cetatea era apărată de garnizoana condusă de castelanul brașovean Ioan Hoch. În 1530, un pretendent la tronul Țării Românești, Vlad Înecatul, sprijinit de turci, a pătruns în Țara Bârsei prin Bran și a asediat orașul Brașov, tot fără rezultat.
Trebuie menționat că, pe toată durata conflictului dintre Ioan Zapolya și Ferdinand de Habsburg, până la victoria finală a lui Zapolya, Cetatea Bran a jucat un rol important oscilând constant între susținerea unuia sau altuia dintre pretendenți, în funcție de interesele brașovenilor. Unele trupe care doreau să treacă prin Bran primeau acordul castelanului, în timp ce altele întâmpinau o rezistență aprigă.
După victorie, Ioan Zapolya, conștient de importanța strategică a Cetății Bran, a intenționat să o ia în stăpânire de la brașoveni. După o rezistență puternică din partea locuitorilor Brașovului și a aliaților lor, inclusiv a domnitorului muntean, Ioan Zapolya s-a răzgândit și a acceptat ca Cetatea Bran să rămână Brașovului, „spre folosul intereselor sale.”
Sfârșitul luptei pentru succesiunea tronului Ungariei nu a adus însă stabilitatea sistemului politic din Transilvania. Interferența intereselor turcești și austriece în provincie a generat noi conflicte militare, în care a fost implicată și Cetatea Bran. În 1541, trupele domnitorului muntean Radu Paisie au primit acordul brașovenilor să treacă prin Bran, în încercarea domnitorului de a-l pedepsi pe Ștefan Mailath, care se ridicase împotriva lui Ioan Zapolya. În 1547, domnitorul muntean Mircea Ciobanu a trecut prin trecătoarea Branului într-o campanie împotriva boierilor munteni care se răsculaseră împotriva sa și se refugiaseră la Brașov. În 1550, Mircea Ciobanu a repetat această campanie, trecând din nou prin Bran, însă de data aceasta expediția fusese ordonată de sultanul otoman împotriva unui dușman al lui Ioan Zapolya. În 1556, o expediție moldo-munteană, la care a participat și domnitorul muntean Pătrașcu Vodă, a intrat în Transilvania prin Bran, cu scopul de a-l reașeza pe prințul Ioan Sigismund pe tronul din Cluj.
1395–1406 | CETATEA BRAN SE AFLA ÎN POSESIA LUI SIGISMUND DE LUXEMBURG
Documentele referitoare la anii 1395, 1398 și 1406 arată în mod expres că Cetatea Bran (și, implicit, teritoriul din jurul acesteia) se afla în posesia regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Cea mai evidentă dovadă pare să fie chiar prezența regelui maghiar la Bran, în 1395. Se presupune că regele a folosit cetatea în timpul unei invazii în Țara Românească, când l-a înlăturat pe Vlad Uzurpatorul, pretendent la tron, aflat în opoziție cu Mircea cel Bătrân, aliat al lui Sigismund de Luxemburg.
Ocuparea orașului Adrianopol de către turci, în 1354, a precedat cucerirea Peninsulei Balcanice de către Imperiul Otoman, care, până la sfârșitul secolului al XIV-lea, se întinsese până la Dunăre. Imminenta amenințare otomană ce plana asupra locuitorilor de la nord de Dunăre a determinat cristalizarea unui interes comun între populațiile creștine ale regiunii.
Prima incursiune de jaf a turcilor în Transilvania, în 1394, împreună cu victoria voievodului muntean Mircea cel Bătrân la Rovine, în 1395, au încurajat din nou consolidarea legăturii dintre cele două țări vecine, Ungaria și Țara Românească.
Conducătorii celor două țări s-au întâlnit la Brașov, în primăvara anului 1395 (la 7 martie), și au stabilit un Tratat de Alianță. Tratatul se baza, cel mai probabil, pe principiile vasalității specifice epocii, construite pe relațiile ierarhice piramidale ale Evului Mediu. Acesta îl consfințea pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg drept „Senior”, iar pe domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, drept „Vasal”. Tratatul stabilea, de asemenea, obligațiile celor două părți în cazul unei invazii otomane.
Este foarte posibil ca acest tratat să fi fost semnat la o dată ulterioară, în timpul asediului vechii administrații a Brașovului, situată în spatele actualului „Hotel Aro”. Tratatul recunoștea, de asemenea, stăpânirea domnitorului muntean asupra unor teritorii de dincolo de Carpați: Severin, Amlaș și Făgăraș (Mzrcha voivoda Transalpinus dux de Fuguras et banus de Zeurine). După semnarea Tratatului de la Brașov, unii cercetători atribuie stăpânirea Cetății Bran domnitorului Mircea cel Bătrân. Din păcate, nici documentul datat 7 martie 1395, nici cel din 1406, semnat la Severin, nu conțin vreo mențiune privind acordarea acestui drept domnitorului muntean.
1608–1625 | CONFLICTE TRANSILVĂNENE-MUNȚENE
În 1608, Gabriel Bathory a ocupat tronul Principatului Transilvaniei. Bathory a încercat să restabilească autoritatea și să centralizeze puterea prin limitarea drepturilor și libertăților orașelor săsești. Deoarece locuitorii Brașovului dobândiseră o autoritate politică și economică fermă în zona Branului, stăpânirea cetății le întărea poziția strategică. Din acest motiv, principele a contestat drepturile brașovenilor asupra Cetății Bran și domeniului acesteia, chemându-i mai întâi în fața curții de la Sighișoara și apoi în fața Dietei Transilvaniei de la Cluj. Brașovenilor li s-a cerut să prezinte titlul care să le justifice dreptul de proprietate asupra Branului.
În perioada următoare, au avut loc o serie de conflicte privind influența politică regională între principele Gabriel Bathory și domnitorul muntean Radu Șerban. La începutul anului 1611, Bathory a trecut cu o puternică armată prin trecătoarea Branului în Țara Românească, iar Radu Șerban a fost nevoit să caute refugiu în Moldova. În vara aceluiași an, după ce și-a reorganizat armata, domnitorul muntean a trecut prin Trecătoarea Tătarului în Transilvania și a înfrânt armata lui Gabriel Bathory chiar la zidurile Brașovului. După victorie, voievodul Radu Șerban s-a întors în Țara Românească prin Bran, fără să întâmpine vreo rezistență.
În primăvara anului 1612, ca represalii împotriva brașovenilor care îl susținuseră pe domnitorul muntean, Bathory a intrat în cetățile Codlea și Râșnov, forțându-i pe castelanii Johann Raab și David Horvath să le predea fără luptă.
Ocuparea Cetății Bran a fost extrem de dăunătoare pentru brașoveni, atât economic — prin imposibilitatea de a colecta taxe din traficul comercial al trecătorii —, cât și politic, deoarece legătura cu domnitorul muntean a fost întreruptă, acesta nemaiputând trimite sprijin la Brașov. În 1613, locuitorii Brașovului au recăpătat stăpânirea asupra cetății, după ce au ajuns la o înțelegere cu Gabriel Bathory.
Acțiunile hazardate ale principelui i-au atras numeroși dușmani, inclusiv din partea puterii suzerane — Imperiul Otoman. Astfel, în 1613, Gabriel Bethlen a fost instalat ca principe al Transilvaniei cu sprijin turcesc. La scurt timp, a izbucnit un conflict militar între cei doi rivali, care a durat aproape doi ani. În octombrie 1613, trupele otomane conduse de Ali Pașa Maghiaroglu au început o campanie împotriva lui Gabriel Bathory. În timpul campaniei, liderul otoman i-a cerut județului Brașovului, Hanisch Drut, să poruncească „cârmuitorului Branului” să folosească tunurile cetății pentru a împiedica trecerea „sultanului tătar”, chemat se pare în ajutorul lui Bathory. Ali Pașa Maghiaroglu a emis ordine directe și către castelanul Branului, amenințându-l că, dacă nu se conformează, „nu va primi niciun bine.” Bathory a fost în cele din urmă înfrânt în 1615, murind pe câmpul de luptă.
După înscăunare, principele Gabriel Bethlen a ordonat inspectarea tuturor bunurilor aparținând tezaurului regal din întreaga țară. În 1615, în timpul acestei inspecții, brașovenii au fost chemați din nou la curtea principelui pentru a negocia stăpânirea Cetății Bran. Negocierile au ajuns într-un punct mort și nu s-au făcut progrese timp de aproximativ zece ani. În cele din urmă, în toamna anului 1625, Bethlen a acceptat ca brașovenii să își păstreze stăpânirea asupra Cetății Bran și domeniului acesteia, împreună cu veniturile regale (regalia). Totuși, acordul nu a fost lipsit de costuri pentru brașoveni. La 9 noiembrie 1625, cele două părți au semnat un tratat care impunea condiții grele locuitorilor Brașovului, printre care pierderea controlului militar asupra cetății și o taxă foarte ridicată. În ciuda acestor condiții nefavorabile, trecătoarea reprezenta o sursă de venit atât de importantă încât brașovenii nu au avut de ales și au acceptat termenii lui Bethlen.
Condițiile impuse de tratat erau următoarele:
- Brașovenii trebuie să numească un castelan de origine maghiară. Castelanii sunt obligați să jure credință principelui, urmașilor acestuia, țării și cetății Brașovului. Jurământul trebuie să urmeze o formulă specifică, stabilită de principe.
- Principele are dreptul să mențină o garnizoană în Cetatea Bran, după necesitate.
- Brașovenii sunt obligați să restaureze și să fortifice cetatea conform ordinelor principelui.
- Toate intrările și drumurile din jurul cetății trebuie să rămână închise, cu excepția Drumului Regal și a cărării Paraho.
- Brașovenii trebuie să transfere, definitiv și irevocabil, proprietatea satelor Părău, Grid, Perșani, Holbav și Țânțari (Dumbrăvița) către Cetatea Făgăraș.
- Satul Șercaia devine proprietatea principelui.
- Brașovenii trebuie să plătească principelui 15.000 de florini.
Principele transilvănean Gabriel Bethlen era pe deplin conștient de importanța strategică a Cetății Bran, întărită pe parcursul confruntărilor cu Gabriel Bathory. Între 1622–1625, principele a condus o serie de lucrări de renovare a cetății. Turnul porții a fost reconstruit, temnița a fost refăcută în stil renascentist, iar turnul principal a fost înfrumusețat cu arcade semicirculare duble, încununate de o „coroană polono-lombardă.” Tot atunci au fost adăugate, cel mai probabil, meterezele progresive la temniță și în partea din față a turnului principal (pe latura de nord-vest a castelului). Trebuie menționat, de asemenea, că, în timp ce până la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea Branul era numit „Cetate,” în această perioadă a început să fie denumit „Castel.”
1651–1659 | PRINCIPELE GHEORGHE RÁKÓCZI A DONAT CASTELUL ORAȘULUI BRAȘOV
A fost nevoie de aproape 150 de ani pentru ca locuitorii Brașovului să își recapete drepturile asupra Castelului, de această dată definitiv. La 24 aprilie 1651, principele transilvănean Gheorghe Rákóczy al II-lea a semnat un tratat prin care dona castelul orașului Brașov. Tratatul includea aceleași prevederi ca cel semnat anterior, în 1625, precum și câteva adăugiri semnificative.
De această dată, orașul Brașov primea garanția că atât Castelul Bran, cât și domeniul său vor rămâne în posesia sa. Tratatul a fost semnat de principele Gheorghe Rákóczy al II-lea și de locuitorii Brașovului și a fost ulterior reafirmat de autoritățile transilvănene, așa cum fusese stabilit (la 12 februarie 1651) în codul juridic transilvănean Approbatae constitutiones regni Transilvaniae, titlul 82, articolul I.
Creșterea dominației otomane asupra Țărilor Române și dorința Porții de a le transforma în state vasale au dus la formarea unei coaliții antiotomane între aceste țări, coaliție care a fost înfrântă în 1659. În urma acestei înfrângeri, Cetatea Bran a fost ocupată de trupele lui Makes Mihaly, un general al lui Gheorghe Rákóczy al II-lea. La începutul anului 1660, după noi negocieri, cetatea și drepturile de a colecta taxele vamale au fost restituite locuitorilor Brașovului, cu condiția ca aceștia să rămână fideli principelui.
1683–1723 | TRANSILVANIA A DEVENIT PARTE A IMPERIULUI HABSBURGIC
La sfârșitul secolului al XVII-lea, după ce turcii au suferit o serie de înfrângeri — mai întâi în timpul asediului Vienei (1683), apoi la Zenta (1687) — Transilvania a devenit parte a Imperiului Habsburgic. În „Diploma Leopoldină”, semnată în 1691, au fost recunoscute toate drepturile acordate de principii transilvăneni, precum și vechile legi ale țării, vechile instituții administrative și judiciare. De asemenea, sașilor și secuilor li s-a permis să-și păstreze privilegiile anterioare. Orașul Brașov a continuat să stăpânească Castelul Bran și domeniul său, respectând Tratatul din 1651.
Politica economică și strategia militară a habsburgilor din secolul al XVIII-lea au presupus limitarea rolului cetății, împiedicând astfel comerțul dintre brașoveni și Țara Românească și chiar restricționându-i pe castelani să-și exercite atribuțiile în teritoriul Branului. Astfel, la 1 mai 1706, punctul vamal de la Bran a fost pus sub administrația unui „tricesimator” (vameș), funcționar al vistieriei statului austriac, care, pe lângă colectarea taxelor vamale, a preluat de la castelani atribuțiile de reglementare a terenurilor și trecătorilor dintre Munții Bucegi și Piatra Craiului, pentru a preveni activitățile comerciale ilegale și trecerile frauduloase de frontieră.
Pentru consolidarea trecătorii Branului, se pare că în anul 1723 castelul a fost reparat, fapt consemnat de o inscripție aflată pe unul dintre pereții interiori. Cetatea și-a păstrat parțial rolul militar, așa cum se menționează în diverse cronici. Carol al II-lea, regele Suediei, după înfrângerile suferite în Rusia, a trecut prin Bran împreună cu armata sa în drumul spre țara natală. În 1787, o unitate militară austriacă a traversat Branul în timpul atacului asupra turcilor din Câmpulung.
1836–1870 | BRANUL ȘI-A PIERDUT IMPORTANȚA DUPĂ MUTAREA GRANIȚEI
Deși trecătoarea Branului continua să fie o legătură transcarpatică, frecvent folosită de combatanți în diverse conflicte militare, Cetatea Bran a cunoscut o pierdere treptată a importanței sale militare. Principalele motive au fost schimbările în tacticile de luptă, perfecționarea armelor de foc și schimbarea situației politice și militare din Europa de Sud-Est, determinată de renunțarea imperialilor la apărarea liniei carpatice și trecerea lor la o contraofensivă spre sud.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apărarea trecătorilor carpatice și reglementarea traficului comercial transfrontalier au fost preluate de regimentele de grăniceri. În urma acestor evenimente, vechea cetate medievală a fost folosită ca reședință, pierzându-și astfel rolul de centru al sistemului de apărare al trecătorii Branului.
De la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru a limita pagubele provocate de proliferarea epidemiilor, autoritățile austriece au instituit un „cordon sanitar”. Branul a fost desemnat drept zonă de carantină. În aceeași perioadă, autoritățile austriece au împărțit Domeniul Branului în patru „cercuri de inspecție” pentru a administra mai eficient teritoriile și pentru a facilita controlul asupra impozitelor.
În 1836, granița a fost mutată din Bran la „Pajura”, în Fundata. Odată cu granița, o parte din personalul centrului vamal a fost mutat și el. Conform unui plan de situație datând din 1870, punctul vamal a fost menținut în vechea clădire a vămii din Bran. În afara clădirilor de carantină și a biroului vamal, documentul atestă existența unui han, a unei capele, a clădirii Curiei (unde se colectau taxele) și a unei „grădini a castelanului”, la poalele Dealului Cetății. Se pare că aici funcționa și un oficiu poștal, care asigura corespondența dintre Brașov și Bran.
1877–1918 | RESTAURAREA BRANULUI DUPĂ RĂZBOIUL RUSO-TURCO-ROMÂN
În timpul războiului ruso-turco-român (1877–1878), Austro-Ungaria a adoptat o fațadă de neutralitate, în spatele căreia încerca să își realizeze planurile de expansiune politică și economică în Europa de Est. Ultima pagină a „cărții de război” a Cetății Bran era acum scrisă.
La sfârșitul lui aprilie 1878, nesigure de intențiile României, autoritățile austro-ungare au început rapid implementarea unui plan complex de apărare a Transilvaniei. În acest scop, armata austro-ungară a fortificat Trecătoarea Branului. Cea mai importantă măsură în acest sens a fost adaptarea cetății medievale Bran la acest sistem de apărare. Cetatea a fost astfel „închiriată temporar” pentru a fi pregătită de „stare de apărare”. Fortăreața putea deveni ținta bombardamentelor inamice de pe înălțimile din apropiere. Principala modificare arhitecturală menită să asigure protecția completă a fost înlocuirea vechilor acoperișuri, care cauzau deteriorarea accentuată a cetății.
Luând act de ceea ce se întâmplase la Brașov, autoritățile austriece au fost solicitate să faciliteze restaurarea cetății. În cele din urmă, autoritățile au acceptat să suporte costurile reparațiilor, care au fost realizate între anii 1883 și 1886. La 22 iulie 1888, cetatea a fost predată, trecând de la antreprenorii care efectuasera restaurarea în posesia orașului Brașov, prin intermediul primarului Franz von Brenerberg. La scurt timp însă, cetatea a fost ocupată de Ocolul Silvic Brașov. De atunci, în cetate au locuit pădurarii și personalul silvic. În plus, câțiva dintre verzii veniți din Brașov au locuit temporar în câteva dintre camerele oficiale, special amenajate pentru ei. Cetatea s-a aflat în posesia administrației silvice până în anul 1918.
Te invităm să experimentezi istoria, mitul, intriga şi magia acestui loc minunat. Sperăm că vei purta mereu cu tine spiritul care ne face să iubim Castelul Bran.