ISTORIA CASTELULUI
1920 - 1947
REZIDENȚĂ REGALĂ
După 1918, Transilvania a devenit parte a României Mari. La 1 decembrie 1920, locuitorii Braşovului, prin decizia unanimă a Consiliului oraşului, condus de către primarul Karl Schnell, au oferit Castelul Bran Reginei Maria a României, descrisă ca „o mare regină, răspândindu-şi binecuvântarea oriunde ar merge şi cucerind, astfel, cu un avânt irezistibil, inimile tuturor locuitorilor ţării”.
Castelul a devenit reşedinţa favorită a Reginei Maria, care l-a restaurat şi reamenajat pentru a fi folosit de către membrii familiei regale.
1920 | CASTELUL DEVIENE REȘEDINȚA REGINEI MARIA A ROMÂNIEI
Anii nesiguri ai Primului Război Mondial marchează istoria Castelului Bran printr-un gest ceremonial al autorităților brașovene, care – cu ocazia încoronării, la 30 decembrie 1916, a împăratului Carol I al Austro-Ungariei ca rege al Ungariei (sub numele de Carol al IV-lea) – au intenționat să marcheze evenimentul printr-o… donație.
Cu două zile înainte de marele eveniment, la 28 decembrie 1916, primarul Brașovului, dr. Karl Schnell, și-a justificat gestul în fața adunării reprezentanților orașului după cum urmează:
„Noi, cetățenii acestui oraș liber și regal, adunați pentru prima dată de la începutul invaziei vecinilor necredincioși, dorim astăzi să salutăm, din adâncul inimii (…), pe Majestatea Sa Regală și Apostolică. Am decis astăzi să-L rugăm cu smerenie pe Maiestatea Sa, așa cum era pe vremuri, să ia în stăpânire castelul de pe străvechea stâncă Dietrich. Și oferim acest dar cu credință, ca supuși credincioși.”
Adăugând „mândra senzație a invincibilității monarhiei, după strălucitele succese din Răsărit”, primarul Karl Schnell a prezentat această propunere judelui orașului, pentru aprobare și îndeplinire. „Entuziast”, acesta a stabilit „în numele tuturor cetățenilor” că „din partea orașului nostru, îl rugăm pe [Carol al IV-lea – n.n.] să primească drept dar umil Castelul Bran și parcul, proprietate a orașului Brașov”.
Istoria însă nu a confirmat previziunile primarului Brașovului, căci monarhia austro-ungară nu s-a dovedit a fi atât de invincibilă precum se aștepta, iar „strălucitele succese din Răsărit” au devenit curând o palidă amintire. Împăratul, prin urmare, nu a putut accepta oferta făcută de brașoveni. După prăbușirea monarhiei austro-ungare, abdicarea suveranului și formarea României Mari, la 1 decembrie 1918, un astfel de gest ar fi fost lipsit de sens. În consecință, exact doi ani după Unire, la 1 decembrie 1920, brașovenii, reprezentați de același primar, Karl Schnell, au făcut un gest de curtoazie față de noii suverani ai României Mari, oferind castelul reginei lor, Regina Maria. Acesta a fost, într-un fel, și un mijloc de a căuta bunăvoința familiei regale române, a cărei reședință de vară se afla nu departe de Bran, la Sinaia. Totodată, acest gest a reprezentat și o oportunitate pentru Castelul Bran de a renaște; dacă nu ar fi fost restaurările realizate de arhitectul Karel Liman în numele Reginei, edificiul ar fi avut, probabil, soarta altor monumente medievale ruinate prin neglijență și trecerea timpului.
Formulările deciziilor adoptate de consiliul orășenesc al Brașovului exprimă și sentimentele puternice ale comunității de la poalele Tâmpei față de Regina Maria a României Mari, un alt factor motivant.
„Astăzi, consiliul orășenesc al Brașovului, menționând Documentul de Donație ca instituție învestită cu mandatul de a reprezenta orașul, a hotărât în unanimitate, în această adunare festivă, să ofere Majestății Sale Regina Maria a României Mari străvechiul castel al Branului, atât de bogat în amintiri istorice, fostul castrum in lapide Tydrici, ca semn al venerației profunde și al sentimentelor noastre dinastice ferme. Această donație este menită, mai întâi, să fie o expresie a venerației sincere pe care populația orașului nostru o simte față de marea Regină, care șterge lacrimile văduvelor și orfanilor, încurajează pe cei mâhniți, oferă sprijin și alinare celor ce suferă și răspândește binecuvântări oriunde merge, cucerind irezistibil inima întregii țări și a poporului ei.
Acest document de donație a fost redactat ca dovadă a voinței noastre unanime. Semnat la ședința consiliului orășenesc al Brașovului, 1 decembrie 1920.”
1920–1934 | CASTELUL TRANSFORMAT ÎN REȘEDINȚĂ DE VARĂ REGALĂ
Ani mai târziu, în februarie 1930, regina își amintea cu nostalgie momentul în care Branul, „mica fortăreață uitată dincolo de munți”, a intrat în viața ei. „Cu mulți ani în urmă, într-o călătorie peste graniță, l-am văzut stând în singurătate pe acea stâncă și m-am întrebat cum ar fi să stăpânești o asemenea cetate și să o transformi într-un cămin. Ce minunat ar fi să readuci la viață un mic castel medieval, o adevărată poveste de basm. Și incredibilul s-a întâmplat cu adevărat: doi ani după război, autoritățile Brașovului au venit la mine într-o misiune solemnă și mi-au oferit Castelul Bran, ca dar absolut, să fie al meu în întregime.”
După intrarea în posesia Reginei Maria, între 1920 și 1930, castelul a trecut printr-o serie de transformări arhitecturale, izvorâte din dorința ei de a-l transforma într-o reședință modernă de vară. Lucrările au fost coordonate de arhitectul ceh Karel Liman, care lucrase și la castelele Peleș și Pelișor. Au fost adăugate două turnuri pentru scări suplimentare, meterezele și orificiile de tragere au fost transformate în ferestre, sobele și șemineele în coșuri moderne. „Castelul Bran”, își amintea regina, „însemna un ogor nou arat, renașterea unei noi viziuni a frumuseții. Cu ajutorul unui arhitect bătrân și de încredere, la fel de entuziast ca mine, am început să aduc viață zidurilor reci, să reînvii vechea cetate care nu trăise niciodată cu adevărat. Am trezit-o din lunga sa amorțeală, transformând-o dintr-un obiect inert într-un cămin care privește lumea prin multele sale ferestre. Adormit, îndepărtat, de neatins cum fusese, nu și-ar fi imaginat că ar putea fi transformat într-o locuință caldă și primitoare.”
Pentru a deveni căminul familiei regale, castelul a fost dotat cu toate facilitățile necesare unei veritabile reședințe regale. Apa era asigurată de fântâna forată în curtea castelului, la 57 m adâncime. Pentru iluminat, Regina Maria a ordonat, în mai 1932, construirea unei centrale electrice cu turbină, la care au fost conectate și comunitățile din Bran, Șimon și Moeciu. Acestea erau, după cum se arată într-o scrisoare de recunoștință trimisă de locuitorii celor trei sate către regină, „comunități tradiționale românești sărace, care nu ar fi putut primi un astfel de beneficiu într-un viitor previzibil.” Turbina, fabricată de compania Voith, a fost pusă în funcțiune la 29 august 1932. În decembrie același an, pe râul Turcu a fost construită o hidrocentrală de 85 CP pentru iluminarea castelului și a împrejurimilor.
Comunicarea cu exteriorul era asigurată prin trei posturi telefonice în castel. Instalația telefonică și centrala electrică au fost modernizate și înlocuite în 1941 și 1944, la cererea Principesei Ileana. Deoarece castelul avea parter și patru etaje, a fost prevăzut și cu un lift, asemenea Castelului Peleș. Acesta a fost terminat în 1937 pentru a ușura deplasarea reginei de la parc la castel. Pentru a facilita comunicarea cu Casa de Ceai, a fost instalată o telecabină, folosită pentru transportul mâncării la tradiționalele ceaiuri de la ora cinci, servite de regină invitaților săi. Casa de Ceai era dotată cu instalație de apă caldă și rece, electricitate și canalizare, fiind amenajată pentru mici recepții într-un cadru natural. În 1946, la castel a fost introdus și gaz metan.
La Bran, ca și în alte palate și castele, visele arhitecturale ale Reginei Maria s-au manifestat din plin. Astfel, au fost construite o casă de vânătoare, o mică biserică de lemn, o casă de lemn cu șapte camere și două colibe (una pentru regină și cealaltă pentru principesa Ileana).
Castelul Bran a fost, alături de Palatul Balcic, reședința cea mai dragă reginei Maria, care, cu binecunoscuta sa imaginație, a transformat fortăreața solidă și aparent neprimitoare într-o reședință de vară modernă și confortabilă.
Marea pasiune a reginei era designul interior, iar saloanele de la Pelișor și Cotroceni poartă amprenta esteticii sale regale. Nici Branul nu a fost lipsit de asemenea transformări, deși arhitectura rigidă a castelului s-a opus unor modificări majore ale încăperilor. După cum însăși regina afirma, după zece ani de renovări: „Nu am făcut nimic care să-i ia aspectul feudal, nu am schimbat repeziciunea scărilor, nu am lipsit acoperișul de pridvoare și nici nu am îndreptat camerele strâmbe. Ușile au rămas atât de joase încât trebuie să te apleci pentru a intra, pereții au câțiva coți grosime, grinzile grele străbat tavanele fără boltă, iar etajele sunt atât de numeroase încât cu greu îți dai seama unde te afli.” După toate aceste transformări, Castelul Bran devenise „un mic muzeu plin de comori rare aduse din toate țările.”
Transformările realizate de Regina Maria la Bran au inclus și construcția unor structuri externe în jurul castelului: Casa de Ceai, din bârne de lemn (144 mp); Casa de Oaspeți, din piatră de carieră (78 mp); Casa Copiilor Principesei Ileana (43 mp); Noua Casă Particulară (176 mp); Casa personalului (378 mp); grajduri pentru cai și șase garaje.
Castelul a fost locuit doar de câțiva membri ai familiei regale, pentru care au fost amenajate apartamente separate. Printre aceștia s-a numărat și Regina Maria, al cărei apartament cuprindea un hol, o cameră de toaletă, două saloane (inclusiv cel Galben), un dormitor, o baie și o sufragerie, precum și o încăpere unde suverana adunase o colecție de obiecte personale (veselă, icoane, statui, tablouri și cărți).
Regina și-a adus aproape doi dintre copiii săi iubiți, pe Ileana și pe Nicolae. Prințul Nicolae, căruia regina intenționa să-i lase Branul moștenire în 1930, a primit cel mai elegant apartament din castel, compus dintr-un dormitor, un salon, o cameră numită „Prințesa Mașka”, o cameră de oaspeți, camera germană, salonul muzical, camera de toaletă, o baie și două terase. După revenirea sa pe tron, în 1930, regele Carol al II-lea, pasionat vânător, și-a amenajat la rândul său un apartament la castel (alcătuit dintr-un dormitor, un salon, o cameră tiroleză și o sufragerie „Doria”), pe care îl folosea doar atunci când venea la vânătoare în zonă.
Fiind o femeie credincioasă, Regina Maria a amenajat la Bran, ca în fiecare reședință regală pe care a locuit-o, o capelă, pictată în noiembrie 1927 de Arthur Verona (plătit cu 200.000 lei). Capela, dotată cu un altar de lemn sculptat și aurit, un iconostas, un candelabru, trei strane, trei sfeșnice, două cruci și două icoane, era, împreună cu micuța biserică de lemn de lângă Casa de Vânătoare, locul unde regina își găsea liniștea în vremuri tulburi.
Regina Maria a transformat nu doar castelul, ci și Parcul Castelului Bran, care a fost amenajat conform planurilor și sensibilităților sale. Florile erau marea pasiune a reginei, iar toate reședințele regale aveau sere moderne, încălzite, pentru iernat. La Bran, o seră și o mică grădină de trandafiri au fost inaugurate în iulie 1922, conform planurilor arhitectului Karel Liman și construite de firma Klof & Co. din Codlea. Răsadurile de flori (trandafiri, dalii, crizanteme) erau aduse din Codlea sau comandate din străinătate (Erfurt și Reading, Anglia), incluzând și specii rare. Grădinarul-șef al castelului era Petre Conrad (cu un salariu lunar de 3.691 lei). Constantin Pamula a rămas șeful Parcului Regal al Branului până în 1938.
Toate florile, nu doar cele de la Bran, ci și cele din grădinile celorlalte palate regale, erau achiziționate de la o florărie și un punct de desfacere din București, aflate în clădirile „Malaxa” și „Mica” de pe Calea Victoriei. Regina iubea nu doar florile, ci și arborii și animalele. În 1922, patruzeci de meri, douăzeci de peri, cincizeci de cireși, douăzeci și cinci de pruni și șaptezeci de tufe de afine au fost aduse în Parcul Bran din Divizia de Grădini Regale de la Cotroceni. În mai 1929, după închiderea fermei de la Făgăraș, Administrația Exploatărilor Agricole și Zoologice din București a trimis 1.000 de păstrăvi (lungi de 10–15 cm) pentru popularea lacului de la Bran. O parte au fost așezați și într-un acvariu din castel.
Regina Maria a dorit să populeze lacul nu doar cu păstrăvi, ci și cu lebede. L-a însărcinat pe colonelul August Spiess, administratorul Vânătorilor Regale, să organizeze, între 29 august și 3 septembrie 1932, o expediție pe lacul Sinoe pentru a aduce lebede. A primit 3.113 lei, bani folosiți pentru „a mitui” paznicii Cetății Vechi și pentru a plăti grănicerii care l-au ajutat să prindă grațioasele păsări. Lebedele au cauzat însă mari probleme reginei, generând chiar și un conflict cu locuitorii Branului, atunci când una dintre ele a fost mâncată de câini. În urma incidentului, câțiva dintre oamenii castelului au împușcat câini de rasă ai localnicilor, care au apelat direct la regină și au protestat.
Regina iubea și caii, fiind o pasionată călăreață. Practica frecvent echitația în Parcul Castelului și pe terenurile de călărie din Brașov. După cum însăși regina mărturisea, în acele momente „bucuria vieții îmi curge prin vine ca vinul.” Pasiunea sa era observată de toți cei care o cunoșteau. „Întreaga ei viață,” își amintea Eugen Buchman, șeful Cancelariei Palatului Cotroceni, „prințesa [Maria] a fost o călăreață pasionată, motiv pentru care mai mulți cai de rasă erau păstrați la grajduri, pentru ca ea să-și poată practica sportul preferat. În fiecare dimineață ieșea la călărie, fie în Parcul Bran, fie pe terenul de exerciții de la Cotroceni, caz în care era urmată de un călăreț. […] În anotimpurile reci și cu zăpadă, am văzut-o adesea călărind în Parcul Branului, purtând o mantie lungă, albastru-închis, împodobită cu chevroane argintii, asemenea celor purtate de circasieni, și un pumnal de argint la brâu. Obrazul îi era rumen de frig, iar aureola părului său auriu cădea de sub căciula de blană neagră. Era la fel de frumoasă ca fiicele de împărați pe care le admiram în poveștile copilăriei mele.”
În vremea Reginei Maria, Castelul Bran a cunoscut o perioadă de glorie ca reședință regală. Domeniul Castelului Bran a fost extins de regină prin cumpărarea sau transferarea pajiștilor din jur în proprietatea sa. În 1934, regina a achiziționat pădurea Măgura. Proprietăți suplimentare aparțineau suveranei și terenurile de echitație din Brașov.
Suprafața totală a domeniului, evaluată după moartea reginei, era de 233 iugăre, la care se adăugau 183 de iugăre de pădure (fag și brad), 93 de iugăre de pășuni și 2 iugăre de fânețe.
1938 | REGINA MARIA A MURIT DESTUL DE TÂNĂRĂ, LA VÂRSTA DE 62 DE ANI
Pe toată durata șederii sale la Bran, Regina Maria a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a ajuta satele învecinate și pe locuitorii acestora. Mulți săteni lucrau cu ziua pe Domeniu, fie în grădinile Parcului Bran, fie în diverse lucrări la Castel, care le ofereau prilejul de a-și câștiga traiul. După construirea centralei electrice, trei sate învecinate (Bran, Șimon și Moeciu) au fost conectate la noul sistem, iar Școala de Arte și Meserii din Bran a primit curent electric gratuit. Tradiția sprijinirii satelor vecine a fost continuată și de moștenitoarea castelului, Principesa Ileana. În iunie 1939, aceasta a autorizat deschiderea unui Cămin Cultural pentru locuitorii comunității Bran, care ocupa patru camere la parterul castelului.
Regina Maria a trecut la cele veșnice pe 18 iulie 1938. Moartea sa a însemnat sfârșitul unei perioade glorioase din istoria monarhiei române. „Durerea era pretutindeni,” își amintea Constantin Argetoianu, „căci Regina Maria era iubită de toți: era frumoasă și fermecătoare. În ultimii săi ani, compasiunea a amplificat dragostea poporului pentru ea: știam cu toții că, în afară de Ileana, copiii săi nu o tratau așa cum ar fi trebuit. […] Regina Maria a murit destul de tânără, la vârsta de 62 de ani, aceeași cu a regelui Ferdinand. Nu se putea spune însă că nu și-a trăit viața din plin. A cunoscut toate bucuriile vieții, ca regină și ca femeie; și a răspuns unor mari așteptări. Printre cele mai mari dintre ele a fost aceea de a rămâne în memoria unei întregi națiuni ca o icoană luminoasă.”
Deși abia sosise în țară în ziua precedentă, regina și-a exprimat entuziasmul de a merge la Bran și la Balcic, reședințele ei preferate. „Ne-a spus cât de fericită este că s-a întors acasă și cât de nerăbdătoare este să meargă la Bran și la Balcic după șederea de aici [la Pelișor],” nota regele Carol al II-lea în jurnalul său. Din păcate, ultima ei dorință nu avea să se împlinească.
Regina și-a pregătit un testament și o scrisoare „către țara și către poporul meu.” Această scrisoare către țară este testamentul său moral și emoțional, mărturia supremă a iubirii pe care regina a nutrit-o față de poporul pe care a ajuns să-l conducă. În ea s-a exprimat, pentru ultima dată, pasiunea Reginei Maria pentru creația celor două reședințe preferate, Balcic și Bran. Tot acolo și-a exprimat dorința ca inima ei să fie dusă și așezată la Stella Maris, „biserica pe care am construit-o pe țărmul mării.”
Prin testament, Regina Maria a lăsat Castelul Bran Principesei Ileana, precum și câteva case de la Balcic. Principesa, care locuia împreună cu soțul ei, Anton de Habsburg, la Castelul Sonnberg din Austria, a sosit prea târziu pentru a-și mai găsi mama în viață. Chiar în ziua în care sfârșitul Reginei Maria era iminent, 18 iulie 1938, principesa Ileana a pornit într-o „călătorie de 19 ore prin Austria, Ungaria și România,” alături de soțul său.
„Dis-de-dimineață,” își amintea principesa Ileana, „am ajuns la granița României și i-am întrebat pe grăniceri dacă au vreo veste de la Palat, dar ne-au spus că nu. Când ne-am întors în Austria, zece zile mai târziu, și-au cerut iertare. «Principesă Ileana! ni s-a spus că nu noi trebuie să fim cei care să vă dăm vestea morții Reginei.»” Cu toate acestea, a fost prezentă la ceremonia funerară de la Curtea de Argeș. „Pentru mine,” își amintea principesa, „ea a fost mama mea, regina mea și cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată.”
1940 | INIMA REGINEI MARIA TRANSFERATĂ LA BRAN
După moartea Reginei, la 3 august 1938, arhitecții D. Antonescu și Eugen Dimitriu au întocmit documentul de evaluare a Castelului Bran și a Domeniului regal. Castelul a fost evaluat la 4.967.500 lei, terenul la 5.800.000 lei, iar celelalte clădiri ale complexului la 9.264.500 lei. În ansamblu, domeniul Castelului Bran valora 20.032.000 lei. După o săptămână, la 11 august, a avut loc transferul oficial, iar castelul a devenit proprietatea Principesei Ileana, care avea să revină definitiv în țară în septembrie 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea. De-a lungul anilor, principesa avea să-și amintească cu nostalgie gestul mamei sale: „Printre alte simboluri vizibile ale dragostei, delicateții și înțelegerii ei, atât de rare chiar și între o mamă și o fiică, mama mi-a lăsat încântătorul Castel Bran, pe care l-am iubit amândouă atât de mult; diadema cu safire și diamante, care mi-a făcut posibilă o nouă viață pentru copiii mei; și o mantie de hermină, care îmi acoperă patul în nopțile reci.”
În toamna anului 1940, principala prioritate a Principesei Ileana a fost să aducă caseta cu inima Reginei, de la Capela „Stella Maris” din Balcic, la Bran. Inima a fost așezată inițial în micuța biserică de lemn din Maramureș. Caseta cu inima Reginei a fost, în cele din urmă, depusă într-o nișă săpată în stâncă, lângă bisericuța veche. Inima a fost pusă într-o casetă octogonală de argint (cântărind 561 g), învelită în drapelele României și Angliei. Aceasta a fost apoi introdusă într-o casetă mai mare (8,1 kg), din argint aurit, împodobită cu platină și pietre prețioase (307 briliante, safire și rubine), creată de Maurice Froment. Pe una dintre fețe se află inscripția: „Alteței Sale Regale, Principesa Maria a României, din partea Doamnelor României.” În centrul capacului apare coroana regală, așezată pe drapelul României. Panourile sunt decorate cu monograma reginei („M”) și stemele tuturor județelor țării, cu excepția Transilvaniei, Basarabiei, Banatului și Bucovinei. Caseta cu inima Reginei Maria a fost depusă într-o urnă de marmură albă, învelită în drapelul bricului Mircea, și transportată la capela Stella Maris din Balcic.
Ani mai târziu, Principesa Ileana descria aceste momente astfel: „Când mama mea a murit în 1938, pe lângă testament, a lăsat o scrisoare către popor, exprimând o dorință pe care o transmisese familiei cu mulți ani înainte. A cerut ca inima ei să nu fie îngropată în biserica de la Curtea de Argeș, unde erau toate mormintele familiei regale, ci să fie scoasă din trup și așezată într-o mică biserică pe care o construise pe țărmul Mării Negre. Spunea că acolo va fi mai accesibilă decât în necropola regală; că, de-a lungul vieții, oamenii au putut veni la inima ei cu durerile și dorințele lor și își dorea să rămână la fel și după moarte. Astfel, inima i-a fost dusă la Balcic, la palatul ei iubit de la mare. În 1940 însă, s-a luat la Viena decizia crudă de a da acea parte a României Bulgariei. Cu câteva ore înainte ca Bulgaria să intre în stăpânirea acelui pământ, pe care România fusese forțată nedrept să-l cedeze sub șantaj, credinciosul aghiotant al mamei mele, generalul Zwiedineck, a luat caseta cu inima mamei și a adus-o la Bran. Am așezat-o apoi în bisericuța noastră de lemn. Mai târziu, a fost săpată o capelă chiar în stânca din spatele bisericii. O scară întortocheată duce până acolo. Am așezat acolo caseta cu inima. Acolo rămâne, deoparte, singură; o relicvă ușor accesibilă tuturor.”
În 1995, pe peretele nișei din acea stâncă a fost montată o placă memorială, care amintește vizitatorilor că acolo s-a aflat odinioară caseta cu inima Reginei Maria. Poate că aceasta ar trebui să-și găsească locul de odihnă final la Bran, ca un gest reparatoriu în amintirea marii suverane care a iubit Castelul Bran cu toată inima ei.
În amintirea mamei sale, pe care a iubit-o atât de mult, Ileana a făcut un alt gest creștinesc de mare noblețe: a adus la capela din interiorul Castelului Bran rămășițele frățiorului său Mircea. Din cauza distrugerilor grave pe care biserica Palatului Cotroceni le suferise în urma cutremurului din noiembrie 1940, principesa a obținut permisiunea de a muta micuțul sicriu și de a-l aduce la Bran. „El [Mircea] a fost marea iubire a inimii mele,” mărturisea principesa. „Nu împlinise încă 4 ani când a murit, în octombrie 1916, fiind una dintre primele victime ale epidemiei de febră tifoidă din timpul războiului.” După abdicarea regelui, când principesa Ileana a fost forțată să părăsească Branul (în ianuarie 1948), ultimele sale clipe în castel au fost petrecute în rugăciune la mormântul lui Mircea, care a rămas, ca și în Primul Război Mondial la Cotroceni, „singurul paznic al casei noastre.” „De data aceasta însă, inima mamei sale, în stânca de peste valea îngustă, îi ține companie.”
1948 | PRINCIPESA ILEANA, FORȚATĂ SĂ PĂRĂSEASCĂ ȚARA
Născută la Palatul Cotroceni, pe 23 decembrie 1908, Principesa Ileana a cucerit repede inima Reginei, care o numea „copilul cu ochi albaștri”, devenind fiica cea mai iubită a suveranei. Relația mamă–fiică a înflorit de-a lungul anilor, mai ales după moartea regelui Ferdinand, transformându-se într-o legătură mult mai profundă, bazată pe afecțiune, prietenie și multă înțelegere. „Când regele nostru cel bun a murit,” își amintea regina, „și atât de multe lucruri nu au mai fost cum erau odinioară pentru noi, prietenia și înțelegerea dintre noi două au devenit, în singurătatea noastră nou-dobândită, o legătură aproape sacră. Am avut mai mult timp una pentru cealaltă decât înainte; datoriile noastre au devenit mai puțin apăsătoare, ne-am grăbit mai puțin; în schimb, am rămas cu un gol adânc, pe care l-am umplut cu dragostea și nevoia noastră reciprocă.”
Principesa Ileana a moștenit și pasiunile Reginei Maria, iar iubirea lor comună pentru reședințele de la Bran și Balcic a adus o armonie perfectă în relația mamă–fiică. „Branul și Balcicul,” scria suverana, „au devenit locurile noastre dragi de retragere. Eu mi-am găsit pacea creând cât mai multă frumusețe, iar copilul meu a umplut această frumusețe cu viață.”
Datorită dragostei lor comune pentru frumos și a prieteniei lor statornice, Regina Maria i-a lăsat Prințesei Ileana, prin testament, Castelul Bran și Palatul Balcic. Suverana a putut astfel să părăsească această lume și frumusețea creată la Bran și Balcic cu inima împăcată, știind că cele două „case de vis” vor fi îngrijite de moștenitoarea ei cu aceeași pasiune. Regina nu s-a înșelat. La Bran, Ileana și-a dăruit toată energia perpetuării memoriei mamei sale și slujirii răniților la spitalul „Inima Reginei” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, așa cum făcuse mama ei între 1916 și 1918. Principesa Ileana a urmat cu adevărat învățăturile mamei sale, pe care o privea ca pe un exemplu de urmat: „Prezența mamei mele,” își amintea principesa, „iradia viață și lumină. Nu găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie tot ce înseamnă ea pentru mine. Ar trebui să scriu o carte întreagă despre acest sentiment. Toată lumea o iubea.”
Pe 24 iulie 1931, la vârsta de 22 de ani, principesa Ileana s-a căsătorit cu arhiducele Anton de Habsburg (1901–1988), rupând tradiția alianțelor matrimoniale pe care frații și surorile ei le încheiaseră cu membri ai familiilor regale din Balcani. Atât ceremonia civilă, cât și cea religioasă au avut loc la Castelul Peleș din Sinaia. Sărbătoarea a durat trei zile (24–26 iulie) și a fost una dintre cele mai spectaculoase recepții organizate vreodată de familia regală. Vineri, 24 iulie 1931, la ora 11, mirii au primit felicitările și darurile invitaților în holul mare al Castelului Peleș. A doua zi, pe 25 iulie, a fost organizat un banchet pentru 600 de persoane, la care au participat membri ai familiei regale române, ai familiei arhiducelui Anton de Habsburg, membri ai Guvernului, politicieni, diplomați străini, ofițeri și alții. Ceremonia religioasă a avut loc pe 26 iulie, în holul mare al castelului, conform tradiției catolice, fiind oficiată de arhiepiscopul Alexandru Cisar, asistat de Înaltpreasfințitul Vladimir Ghika. Principesa Ileana, însă, și-a păstrat credința ortodoxă. După ceremonie, la ora 17, mirii au plecat la Castelul Bran.
Bucuria cuplului de a-și petrece timpul în România a fost curmată însă rapid, deoarece regele Carol al II-lea nu a ezitat să-i ceară surorii sale să-și stabilească reședința în străinătate. Ileana și Anton de Habsburg au părăsit România în ianuarie 1932, prima oprire fiind la palatul regal din Belgrad, reședința surorii principesei, regina Maria (Mignon) (1900–1961), devenită regină a Iugoslaviei după căsătoria cu Alexandru al II-lea Karagheorghevici (1888–1934), regele Iugoslaviei (1921–1934). Regele avea să fie asasinat la Marsilia doar doi ani mai târziu.
După căsătorie, prima problemă întâmpinată de principesa Ileana și arhiducele Anton a fost găsirea unei locuințe în străinătate. Timp de un an, au închiriat reședința din München a surorii reginei Maria, Beatrice de Bourbon și Orleans (născută principesă de Edinburgh; 1883–1966), supranumită „Baby Bee” de familia sa.
Deși nu îi plăcea ideea ca Ileana să vină des în România, Carol al II-lea a încercat, măcar formal, să mențină o relație bună cu sora sa, căreia îi trimitea adesea mici cadouri în Germania și Austria. Cum era admisă în țară doar pentru a participa la anumite ceremonii oficiale ale familiei regale, principesa Ileana a trebuit să se obișnuiască cu ideea de a-și pierde locul natal și a încercat, alături de soțul ei, Anton de Habsburg, să-și construiască o familie fericită. În 1932, Ileana locuia împreună cu soțul ei la Mödling, deși regele Carol al II-lea o invitase să locuiască la Castelul Fabron din Nisa, care aparținuse anterior reginei Maria. „Îți mulțumesc din suflet pentru oferta de a-mi permite să stau la reședința Fabron,” îi scria principesa Ileana regelui pe 31 iulie 1932. „Mama mi-a spus imediat despre ea, dar am preferat să rămân aici, unde am început să mă simt cu adevărat acasă în multe privințe. Casa a devenit cu adevărat delicioasă; deși este mică, ne-am bucurat mult să o aranjăm și acum privim cu mândrie roadele eforturilor noastre. Fericirea de a o avea pe Mama aici este mare, dar aștept cu nerăbdare ziua în care voi avea copilul meu, mă voi întoarce în țară și vom fi din nou cu toții împreună.”
O consolare pentru inima sensibilă a principesei a venit în vara anului 1934, când cuplul a cumpărat Palatul Sonnberg, vechi de 400 de ani, aflat la 50 km de Viena, care „a devenit casa noastră cea mai frumoasă,” mărturisea principesa Ileana. „Acolo am dus o viață liniștită, dedicată familiei noastre tot mai numeroase și oamenilor care trăiau în jurul domeniului.” A urmat apoi o activitate intensă de curățare, restaurare și amenajare a castelului, fiind aruncate „cel puțin douăzeci de care de hârtii, reviste, mobilier stricat, zdrențe, pahare și farfurii sparte și gunoaie propriu-zise.”
Principesa a locuit la Castelul Sonnberg împreună cu cei șase copii ai săi și ai arhiducelui Anton de Habsburg: Ștefan (n. 1932), Marie-Ileana (Minola) (n. 1933), Alexandra (Sandi) (n. 1935), Dominic (Niki) (n. 1937), Maria-Magdalena (Magi) (n. 1939) și Elisabeta (Herzi) (n. 1942). Tot de aici, principesa trimitea o amplă corespondență către România, din care reiese limpede dorul de țară și de locurile ei dragi, Balcic și Bran, pe care avea să le revadă mult mai târziu, după ce le va fi preluat în stăpânire și după abdicarea regelui Carol al II-lea.
1990 | PRINCIPESA SE ÎNTOARCE LA CASTELUL BRAN
Castelul Bran a cunoscut o nouă evoluție în cei nouă ani cât s-a aflat în posesia Principesei Ileana. Tranziția s-a desfășurat destul de firesc, dar a lipsit de strălucirea și rigoarea Reginei Maria. Până în 1941, generalul Eugen Zwiedineck, fostul mareșal al Curții Reginei Maria, a fost însărcinat cu administrarea domeniului. În 1941, el a fost înlocuit de Carol Guttman, fostul administrator al Palatului Balcic.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, câtă vreme soțul ei servea în armata germană și apoi a fost ținut prizonier de război, principesa Ileana și-a asumat rolul de infirmieră, așa cum făcuse mama sa în Primul Război Mondial. Lângă castel, principesa Ileana a înființat un spital în care îngrijea răniții, spital care avea să fie numit „Spitalul Inima Reginei.” Despre această perioadă din viața ei, principesa Ileana avea să scrie mai târziu o carte de memorii intitulată Hospital of the Queen’s Heart (Spitalul Inima Reginei), publicată la New York în 1954.
Ani mai târziu, în septembrie 1990, când a revenit în țară, principesa Ileana, devenită între timp Maica Alexandra, a vizitat Castelul Bran și a găsit spitalul într-o stare de părăsire. Și bisericuța fusese mutată. După abdicarea regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, principesa Ileana, împreună cu soțul și copiii, a părăsit România, lăsând Castelul Bran în grija statului român.
În timpul regimului comunist, o parte din mobilierul și obiectele regale ale castelului au fost risipite. La moartea reginei, fuseseră inventariate 2.164 de obiecte regale. În 1957, la zece ani de la instaurarea regimului comunist, Castelul Bran a devenit muzeu, alcătuit din trei secțiuni: Secțiunea Castelului (care includea obiecte din colecția regală), Secțiunea Vămii Medievale (în prezent în curs de restaurare) și Secțiunea de Etnografie în aer liber, situată în Parcul Castelului.
Regina Maria
Regina Maria a României a fost una dintre cele mai iubite suverane, celebră pentru frumusețea și noblețea sa, dar și pentru felul în care a transformat Castelul Bran într-o reședință caldă și modernă. A adus apă, electricitate, ascensor și chiar un funicular, reușind să îmbine arhitectura medievală cu confortul modern. Imaginația ei s-a reflectat în grădini, colecții de artă și în frumusețea locului, care a devenit un adevărat cămin regal.
Departe de lux, regina a rămas apropiată de oameni: a sprijinit satele din jurul Branului, a ridicat spitale și a rămas în sufletul românilor ca „mama țării”. Testamentul și scrisoarea către popor, precum și dorința ca inima sa să rămână la Stella Maris, arată dragostea profundă pentru România. Maria a trăit intens și a lăsat o moștenire de frumusețe, credință și devotament.
PRINTESA ILEANA
Principesa Ileana, fiica cea mai iubită a Reginei Maria, a moștenit pasiunea mamei pentru Bran și Balcic. Prin testament a primit Castelul Bran și, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a înființat aici Spitalul „Inima Reginei”, unde a îngrijit răniții, urmând exemplul matern. Relația cu Branul a rămas pentru ea o legătură de suflet și de responsabilitate.
După abdicarea regelui Mihai, în 1948, Ileana a fost forțată să plece în exil cu familia, lăsând castelul statului român. Revenirea ei, în 1990, ca Maica Alexandra, a avut o puternică emoție, deși a găsit spitalul și bisericuța în ruină. Până la sfârșit, Ileana a păstrat vie memoria Reginei Maria și legătura cu Branul, locul definitoriu al destinului său.
Te invităm să experimentezi istoria, mitul, intriga şi magia acestui loc minunat. Sperăm că vei purta mereu cu tine spiritul care ne face să iubim Castelul Bran.